18 august 2010

Iron Maiden - legenda si arta



Am plecat duminica dimineata la 06.00 din Sibiu cu un autocar, dupa o noapte petrecuta pe o banca din fata garii, spre Cluj, cu sperante, ganduri si vise, toate impletite in prezentul care ma va facea sa-i vad pe Maiden cei care alaturi de Testament si Metallica m-au impins pe fagasul metalelor. Chiar daca acum nu mai e una din favoritele mele,aparitia pe o scena din Romania a celor de la Iron Maiden obliga la prezenta neconditionata.
Asa ca iata-ma in Cluj, capitala Transilvaniei, dupa o noapte nedormita si inca cu minunata senzatie lasata de Artmania in general si de Dark Tranquillity in special.


Destul de obosit, am purces in ziua de recunoastere in centru. Spre deosebire de Sibiu si Brasov, se poate circula cu masina pe aici, dar sunt multe treceri de pietoni, asa ca nu deranjeaza. Inca un lucru notabil: foarte putina imbulzeala, strazile erau largi, cu sensuri unice cu multe benzi, masini putine, etc. Chiar are cu totul alt aer Clujul. Dintre orasele pe care le-am vizitat, mi s-a parut cel mai curat si aranjat. Nu doar atat, dar era foarte bogat si arhitectonic, avand multe cladiri din secolul XIX, restaurate si pastrate in conditie foarte buna. Am vizitat sambata si Biserica Sfantului Mihail, o catedrala gotica in stilul Catedralei Evanghelice din Sibiu si Bisericii Negre din Brasov. Apoi, m-am intors in Piata Avram Iancu, langa fantana maiestoasa, sa ma odihnesc. Am observat ca deja se adunasera o groaza de rockeri, fiindca cel putin 1 din 3 oameni era pletos. Unii chiar m-au rugat sa le fac poza. E un sentiment minunat sa vezi ca exista atatia oameni care gandesc ca tine, care au venit, la fel ca tine, sa vada o trupa de metal.


La orele 16 fara un pic, eram la intrarea la concert, alaturi de cel putin o mie-doua de oameni, pe un soare canicular (era in vigoare codul galben atunci). Ca spartanii, facandu-le vanzare magazinelor din jur, numarul crescand de rockeri a rezistat doua ore si jumatate pana cand au fost lasati sa intre.

Imbulzeala teribila, caldura si injuraturi teribil de originale au fost conditiile, lasand la o parte organizarea tampita: una dintre intrari a fost declarata „dangerous” de catre un strainez si trebuia sa mergem in alta parte; degeaba ne-am intrebat „de ce naiba”. In fine, cu toate acestea, am prins un loc la gard, in stanga.

La 19:30, au intrat in sfarsit rockerii romani, debutand cu Ziua Vrajitoarelor. Inca de la prima piesa, era clar ca trupa era intr-o forma de zile mari. Au mai cantat Anarhia, Doi pasi in urma ta, Calare pe motoare, Ploaia, Aproape de voi si Batacanda, Nu pot trai fara tine, insa mie mi-au lipsit Tepes, Baga-ti mintile in cap, Destin, Spiritus Sanctus, Clasa muncitoare sau Nu mai am tigari. Asta e. Inca un lucru care nu mi-a placut la ei este ca ne-au pus sa cantam cam mult.

E bine cu implicarea publicului, dar deja ne pusesera sa cantam piese intregi. In rest, chiar au avut un concert excelent, lasandu-mi o prima impresie foarte buna (era prima oara cand ii vedeam live, Youtube nu se pune). Mai ales Adrian Barar, cu parul vopsit si cu pletele in vant parca era renascut. Adi Igrisan are o super-voce, e pacat ca nu si-o pune in valoare pe inregistrari (ce zbierete poate sa scoata omul ala!).


De la 20:15 a inceput asteptarea titanilor. Ceea ce m-a mirat la bodyguarzi era ca inca de cand am ajuns la gard, ei ofereau apa plata si aruncau cu apa (din rau, ce-i drept) pe noi, ceea ce era un lucru tare bine venit avand in vedere imbulzeala si caldura. La 20:45 a inceput intro-ul ce anunta venirea Iron Maiden, compus mai intai din piesa Doctor Doctor a celor de la UFO (la care trupetii au facut un cover pe vremea lui Blaze Bayley), urmat apoi de o parte din Transylvania si terminand cu Mars, the Bringer of War de Gustav Holst. Iar cand a intrat formatia pe scena si au inceput primele note ale piesei The Wicker Man tot iadul s-a dezlantuit. 30.000(daca nu chiar mai multi) de fani au erupt si concertul incepuse oficial iar lava vulcanului emana caldura torida a fecioarei de fier.
Cred ca orice rocker de acolo a simtit acelasi lucru. Cu un sunet tare zgomotos, dar in acelasi timp curat, cu un Steve Harris si Bruce Dickinson in forma mare, cu un Janick Gers nebun ca intotdeauna si cu Adrian Smith si Dave Murray tari ca muntii, Iron Maiden au oferit nu doar un spectacol heavy metal, ci o experienta muzicala si vizuala absolut completa. Incerc sa caut cuvinte astfel incat sa ofer o opinie cat-de-cat echilibrata si complexa, dar la naiba, sunt coplesit de emotie si nu-mi vine decat sa scot adjectiv elogiativ dupa adjectiv elogiativ.



Pe scena pur si simplu radiau energie; erau niste adolescenti de peste 50 de ani! Mereu voi sustine ca daca trupetii ar putea pune in functiune un generator, ar putea alimenta o tara cu electricitate! Tot ce am vazut eu pana acum in DVD-uri ei au facut: Janick si-a aruncat chitara in sus, s-a batut cu Eddie care a intrat pe piesa Iron Maiden, Steve Harris s-a urcat pe monitoare si a cantat toate versurile, publicul a cantat integral Fear of the Dark, cu tot cu melodiile de chitara, iar Bruce a glumit intre piese si le-a cantat cu o intonatie si joc de scena comparabile cu un actor de teatru. Desi ei ne prezentau piesele „noi”, de dupa 2000, le-au cantat ca si cum erau hit-urile lor din anii ’80.


Iron Maiden la Cluj-Napoca a reprezantat mai mult decat un concert. Pentru unii era doar un spectacol, pentru mine, insa, a fost o experienta culturala care m-a schimbat; in timpul concertului Iron Maiden nu erau doar o trupa, ci erau un simbol al Vestului, al succesului datorita credintei in ceea ce faceau; ei erau un monument nu doar al heavy metal-ului, ci al muzicii in totalitatea ei; ei deveneau din oameni in ceva mult mai mult.Cel mai bun concert la care am fost pana acum? Poate ca nu, dar cu siguranta a fost cel mai memorabil.

17 august 2010

Artmania 2010

Dupa o noapte petrecuta in acceleratul de Sighetul Marmatiei si dupa cateva ore prin Tg Mures apoi alte cateva pe la poalele medievale ale Sighisoarei am ajuns la Sibiu acolo unde am intrat direct in "pita" cu a doua zi a Artmaniei.....



Primii veniti pe scena au fost Sirenia. Extreme gothic death symphonic metal. Din Norvegia. Ultima din seria destul de numeroasa de soliste vocale ale trupei, Ailyn (cu care au scos si ultimul album - The 13th Floor din 2009), a demonstrat ca este si ea la nivelul asteptarilor pe care fanii le au de la trupa care a ajuns deja un nume de referinta in lumea metalului


De pe The 13th Floor a fost si piesa cu care au inceput concertul - The Path of Decay. De altfel, albumul din 2009 si cel din 2007 - Nine Destinies and a Downfall - au forst sursa majoritatii cantecelor din seara aceasta, cu cate patru (The Path of Decay, The Seventh Summer, The Lucid Door si Lost in Life) si respectiv cinci piese (Sundown, Downfall, The Other Side, My Mind’s Eye si Absent Without Leave). In rest, de pe materialele mai vechi au cantat doar Star-crossed (de pe An Elixir for Existance) si Meridian (At Sixes and Sevens).


Ailyn s-a descurcat excelent cu toate, si cele mai noi, si cele mai vechi. Implicarea publicului a fost si ea buna, si concertul a mers bine. Morten (sufletul formatiei, ex-Tristania) a parut impresionat de raspunsul publicului, la fel ca si Ailyn de altfel, si, in scurtul timp pe care l-au avut la dispozitie, au gasit timp chiar si de un bis, respectiv o singura melodie - Absent Without Leave.


Alte absente (motivate, insa - aceeasi lipsa de timp) au fost Sister Nightfall, One by One sau Sirens of the Seven Seas. Ne-am declarat insa multumiti cu ce am primit, si am fugit repede sa mai luam o bere rece si hidratanta, si sa ne pregatim pentru al doilea concert (care din punctul meu de vedere a fost punctul culminant al serii).



Si a venit Dark Tranquillity. Diferenta s-a vazut inca de la prima piesa (At the Point of Ignition, de pe recentul We Are the Void). Monitoarele din lateralele scenei au insotit muzica livrata impecabil cu un videoclip foarte interesant, cu cladiri randate 3D, cu figuri desenate si arta abstracta sincronizata cu ritmul melodiei. De altfel, schitele abstracte care se transformau fluid una intr-alta, aducand aminte de piesele din cadrul expozitiei Ichtys, au acompaniat (banuiesc) toate piesele din setlist, aducand un excelent complement vizual spectacolului sonor. Spun banuiesc pentru ca, desi arta lui Niklas Sundin (chitarist si membru co-fondator al formatiei, alaturi de vocalistul Mikael Stanne) este foarte interesanta, au fost piese in care nu mi-am luat ochii de pe scena.


Vizibil impresionat de reactia publicului, Mikael a vorbit mult, si-a cerut scuze ca in 20 de ani de cariera abia acum au reusit sa ajunga si la noi si a promis (clasic) sa revina cat mai curand posibil. Unul dintre primele lucruri observate de Mikael a fost un banner mare, pe care scria "Dark Tranquillity are our Lethe" -"That is fantastic. I wish you could all see this".


Referinta la The Gallery n-a schimbat insa setlistul prezentat. Albumul scos la inceputul anului a furnizat patru piese - At the Point of Ignition, The Fatalist, Dream Oblivion si The Grandest Accusation - penultimul (Fiction) participand si el cu piese deja clasice ca Focus Shift, Misery’s Crown, The Lesser Faith si ultima a serii - Terminus. Multe dintre piese au fost introduse cu cateva cuvinte care reuseau de fiecare data sa monteze fanii pentru o noua sesiune de headbanging. Nu ca ar fi fost neaparat necesar, pentru ca atat piesele mai noi, cat si cele vechi (The Wonders at Your Feet, de pe Haven, Final Resistance de pe Damage Done, Lost to Apathy de pe Character sau Therein de pe Auctioned) au fost primite excelent.


Cea mai veche a fost Punish My Heaven (The Gallery, 1995, ce vremuri), si am fost putin surprins ca au sarit complet peste The Mind’s I, insa, la fel ca la Sirenia, timpul limitat i-a facut probabil sa-si mai subtieze selectia de melodii. Cu o ultima promisiune ca vor reveni, fara bis, au plecat si ei, si garda s-a schimbat inca o data in fata scenei principale. Fanii Serj Tankian si-au luat in primire posturile.



S-a auzit intai un intro instrumental, si-apoi a aparut pe scena, in pantaloni negri si camasa alba, cu cioculet si multa energie, Serj, care a intrat direct in paine cu Beethoven’s Cunt.


Asa cum ne-a spus imediat dupa, pasarica lu' Beethoven a fost interpretata alaturi de Pasaricile Zburatoare ale Haosului si de un grup de muzicieni romani, cu tot cu cele patru viori, doua violoncele si doua cornuri franceze din dotare. The Flying Cunts of Chaos (sau FCC pentru urechile mai finute ale unora) au mai cantat cu Serj, ca trupa de acompaniament live in turneele lui, insa acum ceva timp au decis ca e momentul sa scoata si ele un album. Au intrat deci in studio, unde au stat pana recent, lucrand la materialul propriu, insa in aceasta seara le-am vazut pe scena din Piata Mare.

Setlistu’:
Intro (the Hand)
Beethoven’s Cunt
Lie Lie Lie
Sky Is Over
Saving Us
Baby
Left of Center
The Unthinking Majority
Praise the Lord and Pass the Ammunition
Blue
Elect The Dead
Money
Charades
Deserving(?)
Honking Antelope
Electron
Borders Are
Feed Us
Empty Walls


Serj a avut o logoree fantastica toata seara. A inceput prin a saluta publicul (dupa prima melodie), si a continuat prin a se entuziasma de orice, de la modul in care ii era pronuntat numele ("wow, you guys pronounce my name better than any American I’ve ever seen") pana la moliile fara frontiere ("these butterflies know no borders"... "so why should we?") atrase de luminile scenei, si care se prajeau pe reflectoare, dand zonei din imediata apropiere a gardului o aroma de barbecue.


Speach-urile despre democratie, despre “oil brigades”-urile lui Bush, despre comercialism si cei care fac bani din muzica, desi “music comes from the universe” si ar trebui sa fie accesibila tuturor, despre cei care s-au imbogatit rapid profitand de tulburarile politice din Europa post ‘89, toate in spiritul militantismului politic pentru care Serj Tankian e recunoscut mi-au sunat sunat extrem de fals si de premeditat, insa si-au atins scopul. Serj a reusit sa creeze o relatie foarte buna cu fanii, si cele cateva mii de oameni stransi in fata scenei (ca-n zilele bune ale Artmaniei din anii trecuti) au scandat, au cantat si au dansat alaturi de fostul solist SOAD toata seara.

...a mai trecut o editie a Artmaniei cu multe bune si fara rele poate doar faptul ca daca uiti sa-ti cauti din timp o cazare la hotel ramai pe dinafara si dormi pe o banca in fata garii, asa cum am facut eu....