22 august 2011

Artmania 2011

Obişnuit fiind cu prezenţa pe scena deja tradiţionalului festival Artmania a unor nume în vogă, am plecat anul acesta spre Sibiu ştiind încă de la început că nu aveam pentru ce a-mi face mari speranţe… Lacrimas Profundere, Tarja Turunen, Republica, Sonata Arctica ori Lacuna Coil nu aveau impactul sonor al unor Amorphis, Nightwish, Opeth, Anathema ori Atrocity, doar prezenta celor de la Helloween m-au indemnat sa-mi iau bilet si acela doar pt prima zi, zi in care doar ei m-au facut sa nu-mi para rau pt pretul platit.
Am găsit Sibiul vineri seara scăldat într-un frumos soare de vară, însă odată cu venirea serii tricourile negre au început să "întunece” marea Piaţă a oraşului… "tricourile negre” aveau însă priviri calde, priviri senine, pline de nerăbdare, aflate în aşteptarea trupelor preferate care urmau a le încânta în acea seară.. ordinea era binecunoscută… Lacrimas Profundere, Helloween şi, la final, umbra gloriosului Nightwish de altădată, Tarja Turunen… Era vorba despre o încercuire a clasicilor metalişti de către mai noul stil gothic… O vreme frumoasa si cateva standuri de merchandise, plus nelipsitele dozatoare de bere constituie cadrul pentru o seara muzicala metal. Inceputul e cat se poate de dezamagitor.
Cu un solist vocal care se vrea probabil o copie a lui Michael Hutchence, Lacrimas Profundere incepe o insiruire monotona de clisee muzicale.
Vocea, cu un ton plangacios si inflexiuni destul de limitate este sustinuta de compozitiile unde gothicul intalneste o tenta de new wave. Totul dupa stereotipii demult uzate, cu motive melodice redundante si un ritm simplu, poate singurul ceva mai antrenant din toata constructia. Vocea baritonala a lui Rob Vitacca se iroseste intr-un registru limitat, purtator al unei muzici decadente si prea putin interesante.
Publicul nu pare prea convins, dar nici nu raspunde cu ostilitate indemnurilor la distractie ce vin dinspre scena. Fara sa-i deranjeze pe cei mai multi dintre cei prezenti, recitalul Lacrimas Profundere pare doar un angajament ce trebuie dus la capat si care nu lasa in urma nimic memorabil.
Nu acelasi lucru se poate spune despre ceea ce urmeaza. Helloween este pentru multi dintre cei prezenti - inclusiv subsemnatul - adevaratul cap de afis al festivalului. De altfel lumea se strange din timp in fata scenei, cat sa poata fi cat mai aproape de "bostaneii" care ne bombardeaza din prima cu intrebarea ultra-energica: "Are You Metal?" Cu toata tenta sa ironica, piesa este excelenta pentru deschidere, dovada ca inca de la primul refren publicul urmeaza indemnul lui Andi Deris si canta din toti plamanii.
Odata inceputul facut, urmeaza un periplu muzical ale carui borne le constituie in special piesele mai vechi, spre deliciul multor fani prezenti.
Inceputul de la "Eagle Fly Free", cu vocea usor falsa, este poate singura sincopa a lui Deris in cadrul unei prestatii de exceptie. De la inceput se impun doua concluzii: in primul rand, Deris nu e Kiske. Da, au trecut saptesprezece ani, dar timbrul si arta vocala de musical/opereta ale primului solist al trupei nu pot fi uitate prea usor - ele au dat stralucire perioadei de consacrare Helloween. Pe de alta parte, Deris este astazi, la 47 de ani, intr-o forma vocala incredibila. Nu-i lipsesc nici forta, nici acuratetea, iar notele inalte sunt atinse fara probleme.
La acestea se adauga si o atitudine scenica ce face din el animatorul tarziu al unui Helloween ce nu vrea sa imbatraneasca. Daca "March of Time" ne retrimite la inceputurile unei adolescente presarate de muzica buna, "Where the Sinners Go" ne readuce la ultimul album al hamburghezilor, deja foarte popular.
Apoi prestatia bateristului din timpul pieselor ni-l dezvaluie dinamic, facand fara niciun complex uz de pedala dubla si punctand bine traseul ritmic al muzicii. Clapa, fie ea pe banda sau in spatele scenei, pune in evidenta discret dar eficace armonia sustinuta de basul lui Markus Grosskopf si de chitarele tanarului Sascha Gerstner si batranului Michael Weikath.
"If I Could Fly" este urmata de un medley "Keeper of the Seven Keys/King for a 1000 Years/Halloween", iar pe "Future World" lungile pasaje in care publicul e lasat sa cante amintesc de concertele in plina glorie ale anilor \'80. "Dr. Stein" nu putea lipsi de la intalnire si dupa chemari indelungate la bis (singura formatie chemata la bis), Deris si compania se intorc pentru un triumfatoarea compozitie a lui Kai Hansen, "I Want Out".
Se vede ca muzicienii sunt deja familiari publicului de aici: umorul, bancurile facute de solist la adresa bateristului, complicitatea cu spectatorii sunt tot atatea ingrediente care fac din Helloween cea mai importanta prezenta in festival.


Soseste şi momentul asteptat de fanii Nightwish şi de mai nou formaţii fani ai soliste Tarja Turunen… Concertul Tarjei a debutat dinamic, cu piese care parcă încercau să-i determine pe fani să se lepede de imaginea binecunoscută a solistei finlandeze şi să îmbrăţişeze noua ei formă de exprimare, atât în plan musical, cât şi sub aspectul atitudinii… din păcate, "I walk alone” s-a dovedit încă o dată a fi o revelaţie a adevărului crud care de câţiva ani deja îi marchează Tarjei destinul… deşi a fost aplaudată de fanii mai vechi ori mai noi, sentimentul meu (şi nu numai al meu) a fost acela că Tarja actuală e o formă goală de conţinut, fără fond autentic, singura ei şansă de renaştere, singura ei şansă de revenire în lumea cu adevărat mare a rock-ului mondial fiind poate doar reîntoarcerea în trupa alături de care a făcut istorie.
Încă o dată s-a văzut că fanii aplaudau piesele ei, însă exultau la piesele Nightwish, precum "Over the hills and far away”… De asemenea, am remercat că Tarja a pierdut în timp atitudinea şi ţinuta… noua Tarja, aşa cum se vrea a fi percepută acum, nu mai e acea Tarja elegantă şi plină de mister… din Tarja a rămas doar vocea, aşa cum o ştiam, în schimb vestimentaţia şi prezenţa scenică o impun acum aşa cum ea nu este de fapt.. o atitudine vulgar-dură, o ţinută vulgar-gothica.. nu, aceasta nu este Tarja… dacă închizi ochii pentru o clipă, vocea e la fel: suavă, caldă, puternică, pură… însă privind-o mai apoi, realizezi că ai înaintea ochilor o altă persoană decât cea pe care o ştiai, iar acea persoană nu-ţi mai spune nimic… şansa Tarjei e reîntoarcerea… a continua pe drumul de acum înseamnă a merge pe o pantă descendentă, care va avea ca final doar… uitarea…
Noaptea de după concert a continuat cu zecile de terase pline din Piaţa Mică a Sibiului, la care berea curgea în vauri, purtând pe umerii ei controverse, dezbateri ori acorduri vizavi de seara care tocmai se încheiase… dar festivalul s-a terminat pt mine, chiar daca recunosc mi-ar fi placut sa vad Sonata Arctica....
P.S. Multumesc mult Alinei Moldovan de la Welcome2cluj si lui Matiu Ovidiu de la Sibiul.ro pt fotografii, eu nefiind acreditat nu am facut fotografii